Trebuie

cum reușiți, fraților, să vă faceți ordine în viață? sau, cum de reușiți să vă mențineți viața în ordine? eu, unul, am impresia că totul îmi scapă de sub control. de la relația cu părinții până la cea cu fiică-mea și nevastă-mea, de la modul în care îmi gestionez finanțele și până la felul în care îmi stochez si ordonez fotografiile, hence my memories. am impresia, și știu că nu sunt singurul care simte asta, că îmi curge viața printre degete, precum nisipul. totul se petrece de pe o zi pe alta, de pe o lună pe alta, de la o leafă la alta, fără planuri, iar dacă planuri există, nu sunt respectate aproape niciodată. ca să aveți o idee extrem de concretă despre ce vorbesc, nici măcar pozele de la nuntă, care a avut loc în 1992, nu sunt toate developate, marite și puse in albume. intre timp, ne-au murit toți nașii (da, am avut două perechi de părinți spirituali), copilul nu numai că s-a născut și a crescut, dar au trecut aproape șase ani de când a plecat de acasă și își vede singură

prima mea zi de școală. ceremonie de începere a anului școlar total separată pentru clasa Ia. normal, suntem primii decreței. asta se traduce, sintetic, cam așa: 44 elevi în fiecare clasa, 20 de clase paralele. în recreații eram mai ubicuitari decât stafilococii. din acea primă zi de școală eu nu voi uita niciodată un singur lucru, anume pachetul pentru recreația mare: o pulpă de pui la cuptor, două felii de pâine și două prune. cea mai buna masă din viața mea. din acea prima zi de școală, ai mei nu vor uita niciodată urmatorul dialog: - și, ți-a placut la școală? - da, mi-a plăcut. - și ce ți-a plăcut cel mai mult? - doamna învățătoare, că avea un o rochie cu găurele și i se vedea furoul pe dedesubt. pam, pam!

giugi. giu-gi. giugi. sună bizar. nimeni n-am mai auzit cuvântul ăsta. nu există în dicționarele oficiale, nu există în vorbirea curentă. acesta NU sunt eu! LOL! giugi. nimeni nu poate spune dacă sună mai degrabă gay decât italienește sau mai degrabă infantil decât a onomatopee. este giugi un substantiv propriu sau unul comun? se șade să îl scriem cu majusculă sau cu doar litere mici? giugi. giu-gi. giugi. anii 60, la sfârțit. 1969, chiar. ai mei locuiau încă pe strada Theodor Speranția, la casă. o casă tip vagon, așa cum se construiau între cele doua războaie. avea curte mică, wc-ul în curte, iar poarta se deschidea fix in stația de tramvai Horia. întreg cartierul urma să fie demolat la câțiva ani dupa nașterea mea, însă tot am apucat câteva veri acolo, unele detalii fiindu-mi foarte clare în minte, mai ales cele vizuale. vara, când se făcea cald afară, mama (sau mamaie, asta chiar că nu-mi aduc aminte!) umplea un lighean de tablă cu apă, îl aranja frumos pe o alee din

în apartamentul 16 locuiam eu. la 14, francisc. nu-mi amintesc numele de familie. tot ce mai țin minte despre ei, despre părinții lui francisc, este o ceartă de pomină, altercație care s-a terminat absolut fellinian: tata lui francisc și-a luat soacra de guler, a îndesat-o într-un sac din cele de iută, de cărat cartofii la piață, a legat sacul la gură cu o sfoară și l-a aruncat pe scări, de la etajul 2 la etajul 1. nu mai știu ce a pățit săraca bătrânică. știu doar că toți vecinii de pe scară au ieșit într-o suflare pe palier, martori tăcuți și dezaprobatori ai unui spectacol gratuit. tot lumetul ăla s-a împrăștiat precum potârnichile imediat ce a apărut poliția miliția. în fine, nu despre asta era vorba. sau, poate chiar despre asta. cine mai știe? eu și francisc eram colegi de grădiniță. de grupă, chiar. eram prieteni. prieteni la o vârstă la care nu pui la îndoială spusele celuilalt și la care ești alături de el no matter what. și Dumnezeu știe că eram unul alături de celă

În România anilor 70, România de care îmi aduc eu aminte, a locui cu părinții nu era ceva neobișnuit. Case nu se puteau cumpăra, iar repartiția unui apartament la bloc era un vis inaccesibil multora. Nu multora. Majorității. Așadar, în casa vagon de pe Theodor Speranția și, mai tîrziu, in blocul F10 din Aleea Giurgeni, locuiam sub același acoperiș mai multe suflete: mama, tata, soră mea și cu mine, dar și cei doi bunici materni. Cu toții în cele patru camere ale apartamentului nr. 16. Un apartament spațios, devreme ce puteam mânca cu toții în același timp la masa din bucătărie.  Nevăzut de nimeni, însă resimțit cu durere de fiecare din noi, probabil mai puțin de maică-mea și de bunică-mea, mai plutea cineva în aer. Acest cineva era trebuie . Trebuie era peste tot și nu dormea. Nu-mi amintesc să fi auzit vreun alt cuvânt repetat mai des decât trebuie.  Trebuie să ne trezim. Trebuie să ne spălăm. Trebuie să mâncăm până la ora 07:30. Trebuie să mergem la cumpărături. Trebuie s

m-am născut în 1968. la iași. sunt decrețel. copilul lui ceaușescu și al unui prezervativ chinezesc care nu și-a făcut treaba până la capăt. ar fi inexact și nedrept să spun că am fost un copil nedorit. am fost fructul unei sarcini neprogramate, atâta tot. tata, dat din buci de două ori si puf.... iată-mă pe lume! cred că mi-am dat seama de devreme de chestia asta, că am făcut alergie la laptele matern. așa, de-al dracului ce mă aflam de mic. despre prima copilărie, cea de până la vârsta de un an sau doi, nu mai țin minte mare lucru. chiar  aproape nimic, dacă e să fiu sincer. prima amintire îmi apare ca prin ceață și este legată de trei chestii distincte: cătălina, un lighean și un vaporaș. mai degrabă o barcuță cu motor. era vară, iar eu mă jucam înr-un lighean așezat direct pe ciment, la umbră, în curtea casei. trebuie să fi fost duminică. altfel nu-mi pot explica prezența acasă, în toiul zilei a ambilor părinți, a cătălinei și a lui cornel. pe lângă cei doi bunici materni. la