giugi
giugi. giu-gi. giugi.
sună bizar. nimeni n-am mai auzit cuvântul ăsta. nu există în dicționarele oficiale, nu există în vorbirea curentă.
giugi. nimeni nu poate spune dacă sună mai degrabă gay decât italienește sau mai degrabă infantil decât a onomatopee. este giugi un substantiv propriu sau unul comun? se șade să îl scriem cu majusculă sau cu doar litere mici?
giugi. giu-gi. giugi.
anii 60, la sfârțit. 1969, chiar. ai mei locuiau încă pe strada Theodor Speranția, la casă. o casă tip vagon, așa cum se construiau între cele doua războaie. avea curte mică, wc-ul în curte, iar poarta se deschidea fix in stația de tramvai Horia. întreg cartierul urma să fie demolat la câțiva ani dupa nașterea mea, însă tot am apucat câteva veri acolo, unele detalii fiindu-mi foarte clare în minte, mai ales cele vizuale.
vara, când se făcea cald afară, mama (sau mamaie, asta chiar că nu-mi aduc aminte!) umplea un lighean de tablă cu apă, îl aranja frumos pe o alee din curte încât sa mai și poată trece pe lângă el, și mă lăsa să mă bălăcesc în apa limpede și soarele dimineții.
în acel lighean mă aflam și în dimineața duminicii de august când au venit în vizită Cătălina și Cornel, una din cele doua perecehi de nași de botez de care am beneficiat. cealaltă pereche era compusă din părinții Cătălinei, Matana și Unchiul Nașu.
le-or fi adus și alor mei niscaiva cadouri, habar nu am. însă îmi aduc aminte, de parcă l-aș fi primit ieri, de vaporasul galben cu doua elice oferit mie și pe care imediat l-au pus în funcțiune. nu făcea mare lucru. se mulțumea sa se învartă amețitor pe marginea ligheanului, iar eu nu ma săturam să îl admir, rotindu-mă după el ca un titirez.
și cum stăteam eu cuminte în lighean, fascinat de încăpătânarea vaporasului de a se roti iar și iar, chiar după ce eu, amețit, abandonam, Cătălina a profitat pentru a încerca să mă învețe să-mi pronunț prenumele. George. ea îl tot repeta, împungându-mă în piept cu unghia lungă, perfect roșie și usor ascuțită a arătătorului, așa cum se pare că făcea si Tarzan cu Jane. Cătălina tot repeta George, George, George, George. Iar mie nu-mi ieșea altceva decât Giu-giiii, Giu-giii, Giu-giii! Astfel încât, precum râului cu pricina numele de Moldova, așa mi-a rămas și mie numele de Giugi!
Acum, la 50 de ani, doar mama si Sanda continuă să îmi spună așa. Doar Cătălina a înțeles că am mai crescut olecuțică din 1969 încoace.
sună bizar. nimeni n-am mai auzit cuvântul ăsta. nu există în dicționarele oficiale, nu există în vorbirea curentă.
 |
| acesta NU sunt eu! LOL! |
giugi. nimeni nu poate spune dacă sună mai degrabă gay decât italienește sau mai degrabă infantil decât a onomatopee. este giugi un substantiv propriu sau unul comun? se șade să îl scriem cu majusculă sau cu doar litere mici?
giugi. giu-gi. giugi.
anii 60, la sfârțit. 1969, chiar. ai mei locuiau încă pe strada Theodor Speranția, la casă. o casă tip vagon, așa cum se construiau între cele doua războaie. avea curte mică, wc-ul în curte, iar poarta se deschidea fix in stația de tramvai Horia. întreg cartierul urma să fie demolat la câțiva ani dupa nașterea mea, însă tot am apucat câteva veri acolo, unele detalii fiindu-mi foarte clare în minte, mai ales cele vizuale.
vara, când se făcea cald afară, mama (sau mamaie, asta chiar că nu-mi aduc aminte!) umplea un lighean de tablă cu apă, îl aranja frumos pe o alee din curte încât sa mai și poată trece pe lângă el, și mă lăsa să mă bălăcesc în apa limpede și soarele dimineții.
în acel lighean mă aflam și în dimineața duminicii de august când au venit în vizită Cătălina și Cornel, una din cele doua perecehi de nași de botez de care am beneficiat. cealaltă pereche era compusă din părinții Cătălinei, Matana și Unchiul Nașu.
le-or fi adus și alor mei niscaiva cadouri, habar nu am. însă îmi aduc aminte, de parcă l-aș fi primit ieri, de vaporasul galben cu doua elice oferit mie și pe care imediat l-au pus în funcțiune. nu făcea mare lucru. se mulțumea sa se învartă amețitor pe marginea ligheanului, iar eu nu ma săturam să îl admir, rotindu-mă după el ca un titirez.
și cum stăteam eu cuminte în lighean, fascinat de încăpătânarea vaporasului de a se roti iar și iar, chiar după ce eu, amețit, abandonam, Cătălina a profitat pentru a încerca să mă învețe să-mi pronunț prenumele. George. ea îl tot repeta, împungându-mă în piept cu unghia lungă, perfect roșie și usor ascuțită a arătătorului, așa cum se pare că făcea si Tarzan cu Jane. Cătălina tot repeta George, George, George, George. Iar mie nu-mi ieșea altceva decât Giu-giiii, Giu-giii, Giu-giii! Astfel încât, precum râului cu pricina numele de Moldova, așa mi-a rămas și mie numele de Giugi!
Acum, la 50 de ani, doar mama si Sanda continuă să îmi spună așa. Doar Cătălina a înțeles că am mai crescut olecuțică din 1969 încoace.
Comentarii
Trimiteți un comentariu