Trebuie

În România anilor 70, România de care îmi aduc eu aminte, a locui cu părinții nu era ceva neobișnuit. Case nu se puteau cumpăra, iar repartiția unui apartament la bloc era un vis inaccesibil multora. Nu multora. Majorității. Așadar, în casa vagon de pe Theodor Speranția și, mai tîrziu, in blocul F10 din Aleea Giurgeni, locuiam sub același acoperiș mai multe suflete: mama, tata, soră mea și cu mine, dar și cei doi bunici materni. Cu toții în cele patru camere ale apartamentului nr. 16. Un apartament spațios, devreme ce puteam mânca cu toții în același timp la masa din bucătărie.  Nevăzut de nimeni, însă resimțit cu durere de fiecare din noi, probabil mai puțin de maică-mea și de bunică-mea, mai plutea cineva în aer. Acest cineva era trebuie . Trebuie era peste tot și nu dormea. Nu-mi amintesc să fi auzit vreun alt cuvânt repetat mai des decât trebuie.  Trebuie să ne trezim. Trebuie să ne spălăm. Trebuie să mâncăm până la ora 07:30. Trebuie să mergem la cumpărături. ...

m-am născut în 1968. la iași. sunt decrețel. copilul lui ceaușescu și al unui prezervativ chinezesc care nu și-a făcut treaba până la capăt. ar fi inexact și nedrept să spun că am fost un copil nedorit. am fost fructul unei sarcini neprogramate, atâta tot. tata, dat din buci de două ori si puf.... iată-mă pe lume! cred că mi-am dat seama de devreme de chestia asta, că am făcut alergie la laptele matern. așa, de-al dracului ce mă aflam de mic. despre prima copilărie, cea de până la vârsta de un an sau doi, nu mai țin minte mare lucru. chiar  aproape nimic, dacă e să fiu sincer. prima amintire îmi apare ca prin ceață și este legată de trei chestii distincte: cătălina, un lighean și un vaporaș. mai degrabă o barcuță cu motor. era vară, iar eu mă jucam înr-un lighean așezat direct pe ciment, la umbră, în curtea casei. trebuie să fi fost duminică. altfel nu-mi pot explica prezența acasă, în toiul zilei a ambilor părinți, a cătălinei și a lui cornel. pe lângă cei doi bunici materni...