amintire 1 & amintire 2
m-am născut în 1968. la iași. sunt decrețel. copilul lui ceaușescu și al unui prezervativ chinezesc care nu și-a făcut treaba până la capăt.
ar fi inexact și nedrept să spun că am fost un copil nedorit. am fost fructul unei sarcini neprogramate, atâta tot. tata, dat din buci de două ori si puf.... iată-mă pe lume! cred că mi-am dat seama de devreme de chestia asta, că am făcut alergie la laptele matern. așa, de-al dracului ce mă aflam de mic.
despre prima copilărie, cea de până la vârsta de un an sau doi, nu mai țin minte mare lucru. chiar aproape nimic, dacă e să fiu sincer.
prima amintire îmi apare ca prin ceață și este legată de trei chestii distincte: cătălina, un lighean și un vaporaș. mai degrabă o barcuță cu motor. era vară, iar eu mă jucam înr-un lighean așezat direct pe ciment, la umbră, în curtea casei. trebuie să fi fost duminică. altfel nu-mi pot explica prezența acasă, în toiul zilei a ambilor părinți, a cătălinei și a lui cornel. pe lângă cei doi bunici materni. la cât de mică era curtea aia, deja prea multă lume. cătălina și cornel îmi aduseseră cadou barcuța. stateau cu toții în jurul meu și se amuzau teribil văzându-mă cum mă întârteam precum un titirez în lighean, încercând să urmăresc traiectoria circulară a vaporașului mânat în valuri de cele doua motorașe cu elice galbene.
a doua amintire e legată de mama. se pregătea să plece spre școală, când în curtea casei a intrat, nepoftit, de bună seamă, un bețiv cherchelit bine și pus pe arțag. poarta casei era fix în dreptul stației de tramvai theodor speranția, lucru ce înlesnea astfel de întâmplări, nu-i așa? mama a coborât cele patru trepe care dădeau spre curte, s-a apropiat de bucătăria de vară, s-a inălțat pe vârfuri, cât să ajungă la streașina acelui corp de casă, a înșfăcat de acolo o bucată lungă de lemn și s-a năpustit asupra bietului om mai abitir decât răzeșii lui ștefan peste bieții turci la podu înalt.
cătălina purta o rochie alba cu flori, pantofi cu toc cui, iar părul îi era strâns, negru, în coc.
ar fi inexact și nedrept să spun că am fost un copil nedorit. am fost fructul unei sarcini neprogramate, atâta tot. tata, dat din buci de două ori si puf.... iată-mă pe lume! cred că mi-am dat seama de devreme de chestia asta, că am făcut alergie la laptele matern. așa, de-al dracului ce mă aflam de mic.
despre prima copilărie, cea de până la vârsta de un an sau doi, nu mai țin minte mare lucru. chiar aproape nimic, dacă e să fiu sincer.
prima amintire îmi apare ca prin ceață și este legată de trei chestii distincte: cătălina, un lighean și un vaporaș. mai degrabă o barcuță cu motor. era vară, iar eu mă jucam înr-un lighean așezat direct pe ciment, la umbră, în curtea casei. trebuie să fi fost duminică. altfel nu-mi pot explica prezența acasă, în toiul zilei a ambilor părinți, a cătălinei și a lui cornel. pe lângă cei doi bunici materni. la cât de mică era curtea aia, deja prea multă lume. cătălina și cornel îmi aduseseră cadou barcuța. stateau cu toții în jurul meu și se amuzau teribil văzându-mă cum mă întârteam precum un titirez în lighean, încercând să urmăresc traiectoria circulară a vaporașului mânat în valuri de cele doua motorașe cu elice galbene.
a doua amintire e legată de mama. se pregătea să plece spre școală, când în curtea casei a intrat, nepoftit, de bună seamă, un bețiv cherchelit bine și pus pe arțag. poarta casei era fix în dreptul stației de tramvai theodor speranția, lucru ce înlesnea astfel de întâmplări, nu-i așa? mama a coborât cele patru trepe care dădeau spre curte, s-a apropiat de bucătăria de vară, s-a inălțat pe vârfuri, cât să ajungă la streașina acelui corp de casă, a înșfăcat de acolo o bucată lungă de lemn și s-a năpustit asupra bietului om mai abitir decât răzeșii lui ștefan peste bieții turci la podu înalt.
cătălina purta o rochie alba cu flori, pantofi cu toc cui, iar părul îi era strâns, negru, în coc.
Comentarii
Trimiteți un comentariu