exmatriculat. de la grădiniță

în apartamentul 16 locuiam eu. la 14, francisc. nu-mi amintesc numele de familie. tot ce mai țin minte despre ei, despre părinții lui francisc, este o ceartă de pomină, altercație care s-a terminat absolut fellinian: tata lui francisc și-a luat soacra de guler, a îndesat-o într-un sac din cele de iută, de cărat cartofii la piață, a legat sacul la gură cu o sfoară și l-a aruncat pe scări, de la etajul 2 la etajul 1. nu mai știu ce a pățit săraca bătrânică. știu doar că toți vecinii de pe scară au ieșit într-o suflare pe palier, martori tăcuți și dezaprobatori ai unui spectacol gratuit. tot lumetul ăla s-a împrăștiat precum potârnichile imediat ce a apărut poliția miliția.

în fine, nu despre asta era vorba. sau, poate chiar despre asta. cine mai știe?

eu și francisc eram colegi de grădiniță. de grupă, chiar. eram prieteni. prieteni la o vârstă la care nu pui la îndoială spusele celuilalt și la care ești alături de el no matter what. și Dumnezeu știe că eram unul alături de celălalt. și la bine, dar mai ales la rău. răul altora, urmarea prostiilor noastre.

mie și lui francisc ne plăcea la grădiniță. dar numai până la somnul de după masa de prânz. mai departe nu ne mai plăcea. ne plăcea să dormim după amiaza la noi acasă, in camerele noastre, nu în dormitorul cvasi industrial de la grădiniță. nu-mi cereți să vă explic. n-aș știi ce să vă răspund.

ne-am dat seama că un simplu protest pe lângă ai noștri nu numai că nu ar fi servit la absolut nimic, dar s-ar mai fi putut solda și cu o bătaie zdravănă. așa că ne-am pus pe un brainstorming avant la lettre. concluzia la care am ajuns a fost din cele mai naturale: ca să nu mai fim nevoiți să dormim la prânz la grădiniță, trebuie sa nu mai mergem la gradiniță. iar cum ai noștri nu ar fi acceptat în ruptul capului să ne retragă de bună voie, ne-am gândit că ar fi bine sa mergă mahomed la munte, adică să facem grădinița să renunțe la noi. adică să ne exmatriculeze.

ușor de zis, greu de făcut, căci grădinița este o mamă iubitoare, nu-i așa, care nu își abandonează copiii. așa că i-am forțat mâna. cum? extrem de simplu: am distrus de două ori aproape tot mobilierul de la noi din clasă. cum? extrem de simplu? luam scaunele, le așezam pe o parte, cu picioarele in deschizătura ușii și tranteam ușa peste ele. fiind din lemn subțire, crăpau din prima. și am făcut așa cu aproape fiecare scaun și fiecare măsuță. twice. deux fois. în două rânduri. în decurs de 2 luni.

nu-mi amintesc să fi mâncat vreodată mai multă bătaie decât atunci, cred că numai soră-mea nu m-a pocnit. nici buncă-miu. dar nu mi-a părut rău de niciuna din scatoalcele primite, căci ne-am îndeplinit visul: dormeam la prânz acasă. căci grădiniță nu mai exista pentru noi. fusesem exmatriculați! yupiiiiii!