trebuie! (e musai!)
În România anilor 70, România de care îmi aduc eu aminte, a locui cu părinții nu era ceva neobișnuit. Case nu se puteau cumpăra, iar repartiția unui apartament la bloc era un vis inaccesibil multora. Nu multora. Majorității. Așadar, în casa vagon de pe Theodor Speranția și, mai tîrziu, in blocul F10 din Aleea Giurgeni, locuiam sub același acoperiș mai multe suflete: mama, tata, soră mea și cu mine, dar și cei doi bunici materni. Cu toții în cele patru camere ale apartamentului nr. 16. Un apartament spațios, devreme ce puteam mânca cu toții în același timp la masa din bucătărie. Nevăzut de nimeni, însă resimțit cu durere de fiecare din noi, probabil mai puțin de maică-mea și de bunică-mea, mai plutea cineva în aer. Acest cineva era trebuie . Trebuie era peste tot și nu dormea. Nu-mi amintesc să fi auzit vreun alt cuvânt repetat mai des decât trebuie. Trebuie să ne trezim. Trebuie să ne spălăm. Trebuie să mâncăm până la ora 07:30. Trebuie să mergem la cumpărături. ...