trebuie! (e musai!)

În România anilor 70, România de care îmi aduc eu aminte, a locui cu părinții nu era ceva neobișnuit. Case nu se puteau cumpăra, iar repartiția unui apartament la bloc era un vis inaccesibil multora. Nu multora. Majorității.

Așadar, în casa vagon de pe Theodor Speranția și, mai tîrziu, in blocul F10 din Aleea Giurgeni, locuiam sub același acoperiș mai multe suflete: mama, tata, soră mea și cu mine, dar și cei doi bunici materni. Cu toții în cele patru camere ale apartamentului nr. 16. Un apartament spațios, devreme ce puteam mânca cu toții în același timp la masa din bucătărie. 

Nevăzut de nimeni, însă resimțit cu durere de fiecare din noi, probabil mai puțin de maică-mea și de bunică-mea, mai plutea cineva în aer. Acest cineva era trebuie. Trebuie era peste tot și nu dormea. Nu-mi amintesc să fi auzit vreun alt cuvânt repetat mai des decât trebuie. 

Trebuie să ne trezim. Trebuie să ne spălăm. Trebuie să mâncăm până la ora 07:30. Trebuie să mergem la cumpărături. Trebuie să ne intoarcem acasă din parc. Trebuie să mâncăm tot. Trebuie să mănânci cu pâine, că altfel ”ți se apleacă”. Trebuie să taci din gură când mănanci. Trebuie să dormi după amiaza. Trebuie să te trezești, că nu mai dormi la noapte. Trebuie, trebuie, trebuie...

Desigur, cel mai nesuferit era acel trebuie folosit cu negatie. Ăla îmi mânca cel mai mult ficații. Nu trebuie să spui ce gândești, să nu se supere lumea. Nu trebuie să plângi. Baieții nu plâng. Nu trebuie să răspunzi unui adult. Mai ales părinților și bunicilor. Nu trebuie să te lauzi. Nu trebuie...

Formele mai puțin subtile ale lui trebuie au început să apară odată cu creșterea în vârstă. Nu ai voie să... . Să nu te prind că... . Să nu aud că ai făcut/zis... . Să nu te aud... . Chestia asta cu să nu TE aud îmi pocnește în urechi și acum, precum niște potcoave pe piatră cubică.

Sa nu TE aud are mai multe tentacule, brațe lungi și insidoase care se freacă de mine și acum. Una din ele parcă strigă răspicat nu mă interesează ce spui; te văd că spui, însă nu vreau să stiu ce vrei să spui. Adică mă doare-n bașcheții. Nu contezi. Deal with it. Alt braț care pocnește spune mă interesează ce spune oricine altcineva în afară de tine. TU NU contezi. Iar acest nu contezi aduce cele două brațe într-o îmbrățișare hidoasă, închide un cerc. Un cerc în centrul caruia stă scrisă concluzia: nu contezi. La fel ca dreptunghiul alb pe fond roșu din semnul de sens interzis.

Și toate astea de la un simplu trebuie. Fuck!